Comunicare(a)

Sunt abia ajunsa acasa de la o sindrofie - filiala romaneasca a unei mari banci transnationale a implinit 15 ani pe la noi.

M-am simtit ciudat la receptia respectiva. Nu este lumea mea aia.
Nu, nu, nu lumea profesionistilor, a micilor functionarasi in costume gri sau bleumarin cuminti si ieftine. Tocmai...asta e lumea mea. Lumea mea NU este cea a masinilor opulente, a costumelor scumpe si accesoriilor luxoase. Lumea mea NU este cea a bancilor elitiste si fitzoase. Desi nu ma dau in vant dupa industria in discutie (bancara), cu tot respectul cuvenit, banca impricinata e una din cele mai solide si profesioniste din domeniu. Tot respectul pentru profesionismul lor si mai ales pentru oamenii care lucreaza acolo. Ba mai mult chiar,evenimentul - impecabil organizat, cu bun gust si discretie, minimalist (mai de criza asa), elegant si detasat.

Eu vorbesc acum de "mediul social", de "clasa / clasele sociale" de acolo. Nu mai stiu care imi e locul printre ei in ultima vreme si imi este din ce in ce mai clar, cu toata detasarea si obiectivitatea de care pot da dovada acum, ca, este destul de probabil sa imi fi ratat si viata personala si cea profesionala, dupa criteriile "lumii / lumilor alora".

Am aflat cu durere, discutand cu o persoana pe care mi-a facut mare placere sa o revad dupa ani (ne mai intalnim pur intamplator odata la 2,3 ani) ca sentimentul ratarii bantuie in ultima vreme printre toti si ca toata lumea e apasata de sentimentul desertaciunii. In mod "evident" (?) daca nu ai afacerea ta si cateva milioane de euro in cont, degeaba ai trait pana la varsta asta. Si toate astea spuse senin si detasat. Imi venea sa urlu si sa intru in pamant in momentul ala, caci persoana care imi explica asta avea o viata personala dar si profesioanala care nu se putea compara cu a mea. Eu pe langa scenariile descrise sunt inexistenta, sunt irevocabil si definitiv Ratata perfecta (CU MAJUSCULA) !!!

Ajung acasa si citesc asta la Mana Ciutacu.


Acum, eu ce mai pot zice ? Asa m-am simtit o mare parte din seara asta.

Locul asta din spatiul virtual, numit "blog" e oglinda mea, o expunere extrem de exhibitionista a gandurilor dar mai ales a sentimentelor mele. Da simt nevoia, cateodata, ca intr-un strigat de disperare ce apasa din ce in ce mai greu pe pieptul meu, ca un camion parcat acolo, uitat si deja adancit in asfalt, sa "ies din paranteze", pentru cine are curiozitatea dar si bunavointa sa ma vada. Da, devii expus si vulnerabil, dar ai un loc al tau pe care oricine e liber sa il viziteze sau nu. O vitrina a gandurilor dar si a sufletului propriu. Nu vizezi si nu te adresezi nimanui.

Multi se vor folosi de expunerea ta sa iti faca rau, sa te raneasca teribil si ce este mai rau, fara motiv si fara a castiga nimic. De aici apelul meu natural dintr-un post anterior catre cei care nu au legatura cu mine si nu ma cunosc sa abandoneze locul virtual, auto-proclamat privat, pe care vreau sa il pastrez liber si public in continuare, in ciuda optiunilor de protectie si securitate disponibile.

Usor, usor am inceput totusi sa cenzurez mesajul si informatia de aici. Am multe de povestit si descris, mai ales despre "lumea" careia cu siguranta nu ii (mai?) apartin, dar cum mi s-a cerut explicit si vehement, NU POT SCRIE NIMIC despre lucrurile astea. Multi s-au simtit cu siguranta vizati si expusi, evident deloc mandrii de ei insisi.

Aflu insa cu surprindere ca mesajul meu ajunge adesea la cititor complet distorsionat, ba chiar fix opus a ceea ce vreau sa comunic si asta ma blocheaza teribil. Cum se poate ca cineva sa descrie detasat si cu bunavointa lucruri profunde, cateodata triste, cateodata vesele din lumea ce il inconjoara, cum se pot face declaratii publice pline de vulnerabilitate si fragilitate si la presupusii "adresanti" sa ajunga fix mesajul opus? Cum se poate ca cei mai destepti si profunzi dintre noi sa blocheze comunicarea in halul asta? Cum pot oameni minunati si sensibili trage concluzii si eticheta doar citind blogul cuiva, fara a asculta, fara a incerca sa cunoasca, fara a fi macar curiosi si receptivi la ce e in capul omului ala, fara a ii da sansa sa se exprime ? Sau oare sunt eu atat de haotica in exprimare incat TREBUIE sa ma las de scris si expus public ORICE IDEE sau SENTIMENT ?

Mi s-a reprosat de curand ca zbier public ca ma doare, ca sunt ranita sau profund dezamagita. Dar oare cui datoram "discretia" ? Cum poate afla lumea ca ai un cutit in inima daca nu il arati, daca nu anunti macar ? Ce e rau in a avertiza lumea ca ai o greutate in respiratie si gandire si ii rogi sa aiba putin ingaduinta sau poate...daca asa considera...sa te ocoleasca? Cum se poate simti cineva profund ranit sau jenat de durerea altuia, va rog explicati-mi si mie ca ceva pare sa imi scape ireversibil ! De ce este rau si nefiresc sa spui public ca te doare ceva (in afara de riscanta expunere aratata mai sus) ?

Inainte de a fi bancheri, functionari saraci in costume ponosite, antreprenori mai mult sau mai putin bogati, ingineri, strungari sau valeti in parcare suntem cu totii suflete. Si cu sufletele oamenilor nu e bine sa te joci...nicaieri si in nici o privinta, nu-i asa ?

Unele suflete ni se apropie si daruiesc. Tentatia de a ne juca si de a nu le aprecia e mare, dar nu ar trebui uitat ca e datoria noastra sa nu le calcam in picioare. De multe ori nici nu realizam ca o facem, nu putem accepta asa ceva despre noi.

De aceea, public, acum si aici, de dragul deblocarilor in comunicare si receptarii tuturor mesajelor mele asa cum sunt expuse vreau sa cer iertare tuturor celor ce s-au simtit vreodata atinsi si raniti de povestile mele, de locul si demersul asta numit "blog PERSONAL". In marea majoritate a timpului stiu ce spun si imi asum afirmatiile iar cand nu anticipez consecintele, Dumnezeu stie ca eu sunt cea care le trage si sufera cel mai tare. Cine ma cunoaste bine si ma accepta in halul in care sunt, stie ca tot ce spun vine din suflet si sunt trairi din cele mai autentice. Nu dramatizez, nu exagerez si ma obiectivizez cat ma duce pe mine capul.

Cu ingaduinta voastra,

L.