Te ajut pentru ca te iubesc...sau pentru ca esti sau poti fi prietenul meu !

Doamne, ce s-a intamplat cu societatea noastra in ultima vreme ?

Cand am ajuns sa ne vindem sentimentele, sa schimbam ca la piata (chiar si pe alte sentimente si gesturi) afectiunea, altruismul, sentimentele de compasiune ... si mila chiar.

Cand am ajuns sa pervertim (altruismul) sau marginalizam (mila) sentimentele si senzatiile ?

Cum e posibil sa faci totul si sa ajuti un om doar pentru ca iti (sau numai cat iti e) iubit sau prieten ? De ce doar iluzia unui potential sentiment de prietenie si ajutor primit inapoi ne apropie de altii ?

De cand ruperea unei legaturi (chiar si brusc si dureros) sau renuntarea este ceva condamnabil sau rau ? Daca e singura solutie sau o mare binecuvantare de partea cealalta a legaturii ? De cand sacrificiul de sine (nu nediscriminatoriu si nu confundat cu victimizarea gratuita) este de evitat ?

Din perceptele crestine (cele reale, nu dogmatice caci practicanti sau nu suntem o natie de crestin-ortodoxa, nu ?) sau ale oricarei religii din lume ce am preluat si cat de modificat in lumea in care traim ?

Ei si dupa atatea intrebari fundamentale, recunosc....postul de fata vine din frustrare. Din convingerea ca resorturile interne ce imi anima aproape toate actiunile in viata sunt inadaptate, condamnate si eliminate de societatea actuala, sau macar de cea in care constient m-am pozitionat pana acum. Cu cinismul invatat in atatia ani de viata pot accepta ca natura umana e profund violenta, ca instinctele de conservare modificate ne determina la cruzimi, la atitudini concurentiale in orice imprejurare, ca selectia naturala a luat alte forme in prezent dar nu pot sa nu ma intreb ce ne diferentiaza fata de animale. Sa fie oare doar ratiunea / discernamantul constient? Eu cred ca in plus omul mai are si "constiinta superioara". Stiu pe cineva care imi va spune ca ma joc cu clisee, cuvinte si metafore...goale de inteles si continut. De aceea, intreb si ma intreb "oare ce e o constiinta superioara?".

Postul vine din reflectii si experienta personala in perioada asta...dar uite aici cum iar se potriveste cu blogurile pe care le mai citesc: Mana Ciutacu, scria asa pe blog de curand, citandu-l pe Noica.

In incheiere, trebuie sa imi exprim "incantarea" ca eforturile mele disperate ca persoane si personaje care au legatura cu viata mea dar nu intotdeauna cu intentii si ganduri laudabile (ca tot vorbiram mai sus de definitii pervertite, sic !), sau care intra din cu totul alte motive la mine "acasa virtuala" par sa fi inteles intr-un final mesajul si rugamintile repetate de a se abtine. Sigur, in unele cazuri ma mir si eu de puterea-mi de convingere si ma bucur, in altele insa ma mir ca oameni aparent destepti si profunzi n-au inteles ca in accesele-mi de imaturitate sau furie, am cerut fix opusul a ce imi doream, am strigat absurd, prosteste si infantil pentru altceva decat in doream. Ca intotdeauna insa, "viata" iti da ce ii ceri si rugile iti sunt ascultate. Oare subconstientul nostru sa fie mai "destept" ca noi sau doar prostia proprie ne condamna la o viata de regrete ? Sa fie asta drumul anevoios si uneori dureros spre maturizare si devenire personala ?

Cine zice insa ca nu ai voie sa scrii si posturi autocritice ;) ?!

PS: Un post cu atatea intrebari (retorice sau nu :) ) nici daca imi propuneam nu puteam scrie ... !