Litost sau ce faci cand realizezi ca n-ai mare lucru de oferit ?

Am gasit notiunea asta povestita pe blog la Mariana Ciutacu si m-am minunat cat de bine o inteleg.

Cred ca asa ma simt eu acum....

Cineva mult mai destept si profund decat mine, mi-a spus de curand (de cateva ori chiar) ca ar trebui sa ma bucur si sa accept senina tot ce mi se intampla bun si frumos in viata, mai ales in ultima vreme caci se pare ca merit, "am fost cuminte cand am fost mica" :).

M-am bucurat in ultima vreme de natura si munti, de pasari, flori si fauna (mai mult sau mai putin salbatica), de drumuri si sosele de tara pe soare si pe ploaie, zile si nopti, m-am plimbat la propriu prin nori si m-am conversat cu neste caprioare mieunatoare (asa am aflat si eu cum fac...cica mai toate). Am vazut focuri ce ies singure din pamant, munti de sare si sate de tigani autentice si organizate (juma' de populatie de pe Gange s-a mutat acolo va jur). Am aruncat cu pietre in Siret si am admirat lebedele, am facut amor cu natura (termenul era un pic mai precis dar sa zicem ca pastram un ton decent pe aici pe blog), si m-a durut la propriu verdele pajistilor. M-am catarat cate putin pe cate un delusor si am fost la schit. A fost ravasitor, inaltator si toate astea pentru ca merit, nu-i asa ?


























Problema apare totusi cand orice ai face, nu te poti convinge ca meriti tot ce primesti....sau cand nu stii sa primesti ! Si mai nasol e cand constanti ca tot primesti, primesti...dar nu prea ai ce sa oferi la randu-ti. Ce faci cand pierzi pasul si ritmul cu ce ti se intampla ?

Azi dimineata am constientizat cat pot fi egoista, extrem de egoista... Iar acum ma simt imperfecta, limitata si ... litost. Ti se ofera intelepciune si profunzime...si se intampla cateodata ca pur si simplu sa nu te ridici la inaltimea celor pe care le primesti ! Sigur, le meriti...dar ce capacitate ai sa le returnezi ? Vibrezi, ca nu esti de piatra... dar poti transmite ceva din vibratia asta ? Poti face lucrurile sa vibreze in jurul tau ?

Cu alte cuvinte ce faci cand minunata zicala "Eu sunt Cioara din Carpati, da-va dreaq de ratati !" nu isi mai produce efectele? Zicala nu imi apartine dar a fost creeata special pentru mine. Am acceptul autorului de a o folosi aici. Sintetizeaza destul de brut dar foarte bine gandirea-mi de guerilla si functioneaza ca metoda de automotivare :).

Numai ca, Fat-Frumos din postul anterior, afla cu durere ca nu e cavaler salvator si ca e doar o legenda. Traieste in sufletul fiecaruia dintre noi dar se pare ca din cand in cand isi ia concediu, pe perioada verii si te trezesti....litost.

Trebuie sa ma regasesc, sa aflu exact ce am de oferit... Poate gasesc asta prin vreo carte.... Poate lectura sa imi reveleze ceva nou... O sa incerc sa aflu din cartea lui Kundera si eu.

Daca nu reusesc sa ma dumiresc prin lectura si introspectie (?!) nu imi ramane decat refugiul in superficialitate si o mare sesiune de shopping (un pantofior, o fustita ceva).

La Mana pe blog si in cartea recomandata singura solutie pentru starea "litost" ar fi un concept in care eu nu mai cred de ceva vreme...sau poate ca da.... ?

Cert e ca nenorocita asta de constientizare a limitelor (reala si obiectiva, nu va ganditi la vreun moment de depresie sau lipsa de incredere in fortele proprii) doare al naibii !