Cei mai buni dintre noi pleaca

In seara asta am primit sec si brusc o veste groaznica. Unul din oamenii pe care ii admiram, respectam...si cred ca si iubeam in mod surprinzator in viata asta, nu mai este. Intr-un anumit moment al existentei mele, acum multi ani, am fost uimita si revoltata de gesturile acestui om catre mine. Ulterior, crescand si plecand pe drumul meu am realizat ca avea pentru mine o afectiune parinteasca, izvorata dintr-o noblete de care putini oameni sunt capabili. M-am surprins nu numai gandindu-ma cu placere la el ca persoana dar si vorbind frumos despre el altora, cu admiratie si o doza de amuzament, caci el era unul dintre cei mai inteligenti oameni din cati am cunoscut si foarte amuzant pentru audienta pe masura sa (una din glumele mele eterne si preferate ii apartine si multe, foarte multe ziceri intelepte). Intr-un fel m-a vazut crescand si maturizandu-ma, dar nu am realizat decat foarte tarziu cata admiratie si recunostinta aveam in suflet pentru el, care in ciuda indaratniciei ce o afisam, a insistat intr-o anumita perioada a existentei mele sa ma calauzeasca precum un parinte, poate mai apropiat si mai intelept decat proprii mei parinti. Nu am spus asta nimanui niciodata, lui in nici un caz, dar nici celor apropiati lui sau mie.
Dupa ce socul primei lecturi a mesajului cu groaznica veste a trecut, in sufletul meu s-a asternut initial o durere acuta, ulterior o mare tristete ce persista inca.
Vorbele sunt de prisos, imbarbatarea celor apropiati lui asemenea. Trebuie doar sa stie ca ma au alaturi, ca ma gandesc la ei cu drag si incerc sa le dau cat pot din puterea mea. Ma rog la Dumnezeu sa il ierte si sa ii calauzeasca pasii in drumul pe care a plecat. Sunt recunoscatoare ca am avut ocazia sa il cunosc si va avea admiratia si afectiunea mea eterna.