Reintoarcerea la natura-raritate sau povestiri din Romanica de mult pierduta

Vineri - 1 mai - "Happy birthday to me !!!" - energie si chef de viata 0 dar cu un sentiment oarecum optimist si increzator in "timpuri mai bune". Prim urmare lenevit dramatic si nefiresc pentru o "sarbatorita". Raspuns plictisit la urari politicoase si destul de seci. Bucurat ca "unii prieteni" dar si cunostinte apropiate isi mai aduc aminte de mine. Incheiat ziua cu hotararea de trezire timpurie de "ziua tineretului" si plecat spre meleaguri muscelene, la poalele muntilor Iezer din masivul Fagaras. Este vorba de comuna Bughea de sus, la 5 km de stravechiul oras Campulung Muscel. Comuna are in dotare pe langa peisaje impresionante, un aer nefiresc de curat, oameni nefiresc de normali si vietuitoare pe langa casele lor din rase specifice locului (gaini si cocosi incaltati, niste rate de jurai ca sunt berze sau alte pasari gigantice, vaci docile si productive), flora si fauna de vietuitoare salbatice nefiresc de pornite pe regenerare si renastere (cartite, dihori, ursi, codobaturi, cuci guralivi si alte pasarele colorate si recalcitrante) si niste bai sulfuroase, foarte, foarte vechi, motiv pentru care comuna era cunoscuta intr-o perioada in zona si ca "Baile Magura". Astazi "hotelul" respectiv este lasat in semi-paragina de vreo 2 ani, mostenitorii domeniilor resemnati dar fericiti ca isi pot incheia existenta, deloc saraca prin aceeasi zona, fiind inca intr-un nesfarsit litigiu cu autoritatile locale si statul.

Sambata 2 mai - Asa cum decisesem deja cu o zi inainte dar cu o intarziere de 2 ore, am ales sa nu dau curs indemnului ministresei tineretului si sportului si vesnic tanarului Danutz SRL si sa nu fiu de 2 ori mai tanara in orasul meu ci in lumea de vis pe care fo descrisei mai sus (caci m-am apropiat periculos de mult se zona Olteniei zilele astea). Drumul, un dezastru, suportabil insa atat pe celebra A1 cat si pe mizerabilul drum Pitesti-Campulung multumita noului audio-book achizitionat si devorat in ultimele 2 zile. Este vorba de (vezi si la recomandarea zilei) de cartulia asta.
Ajuns la Bughea, dupa un impresionant tur al urbei ancestrale de inalta tinuta culturala in trecut ca si in prezent, numita astazi (si de ceva vreme in istoria moderna a Romaniei) Campulung Muscel. Daca nu ma credti, sau va suna nefiresc caracterizarea de mai sus a urbei, bagati un ochi aici. Eu am avut ocazia in ultimele 2 zile sa ascult povesti autentice, cu parfum de istorie intrata brusc si nesanatos de impresionant in realitatea mea, de pe la urmasii unor personalitati ca acestea. La conacul gazdelor noastre se ajunge insa, ca singur aspect ce te aduce cu picioarele pe pamant, in lumea reala, pe langa "singura fosta fabrica de melana din Europa", acum dezafectata si lasata in paragina, cu un maldar de fiare ruginite si constructii fara geamuri.

Dupa ce am salutat gazdele, inclusiv pe cei trei aprigi vanatori si aparatori ai domeniului



numai pentru poza asa linistiti si calmi ca in poza de mai sus, ne-am asezat pentru obisnuita ghiftuiala cu bucatele pregatite cu oua de pe la vecini, cu un galbenus de un galben incredibil, ce ne parea noua, bieti oraseni fara privilegiul gazdelor noastre de a detine un asemenea "conac taranesc" :), cel putin ciudata. Ce trebuie neaparat mentionat ar fi ca gazdele noastre, bucuresteni deasemenea, sunt aparent doar bugetari pensionari, teoretic dezavantajati social si financiar in ultimii 20 de ani in Romanica, ce nu au beneficiat nici macar de vreo mostenire in zona. Da dragilor, ce au construit / restaurat oamenii aia in locul acela spectaculos este rezulatatul muncii familiei lor (profesoara de matematica pensionara si inginer la o fosta fabrica cu brand de traditie romaneasca, privatizata actualmente cu proprietari din tari straine). "Conacul" are, se pare, peste 100 de ani vechime, a fost o casuta nu foarte solida, din care in prezent s-a putut salva totusi cate o parte (chiar beciul, o parte din tocurile de la geamuri si usi, decoratiunile exterioare de la streasina casei, parte din pod si multe alte detalii incantatoare).

Si cum asemenea orgii culinare se cer compensate, am pornit-o la plimbare spre manastirile din zona, cu primul popas la Manastirea Namaesti, loc destul de interesant si vechi prin faptul ca se pare ca dateaza din vremuri dacice, fiind initial un templu inchinat zeului Zalmoxe. Atat de interesant locual incat aproape ca as fi reusit sa trec peste hoardele de "pelerine cu batic si haine fals ponosite" ce faceau deja traditionalul "turism ecumenic". Abia dupa aceea am luat firul apei (Bughea) spre celebrele bai. Langa hotelul in paragina - casa mostenitoarei infiate a domeniului, o respectabila doamna, pesnionara plina de farmec si umor.
Seara s-a incheiat apoteotic cu nelipsitul gratar, in spatele bucatariei de vara, la marginea mini-livezii pe care gazdele noastre si-o doresc si ingrijesc de vreo 2-3 anisori.


Duminica - 3 mai - iaca ce am vazut eu pe fereastra cand m-am trezit:





pe ferestrele astea:





Dupa o cana de lapte, nefiresc de galben si gras, cu gust de iarba / cereale (sa fie oare de la mancarea sprintenei si delicatei vacute a vecinului Nea' Ica?)



si dupa o plimbarica prin urbea numita Campulung, pentru achizitionarea obligatoriilor prajiturele si saratele pentru colegii de birou, pentru luni, ocazie de a admira si descoperi (deocamdata doar pe la exterior) muzeul de istorie din oras, si de a afla ca una din fermecatoarele stradute inguste si in panta, poarta numele unui maior mort in Primul Razboi Mondial, unchi dupa bunic al gazdei noastre,
ne-am urnit pe un drum de o frumusete neasteptata in locul si momentul ala, spre o alta manastire din zona - schitul Ciocanu. Dupa un drum forestier dificil pentru masina abandonata inainte de un podet, dar si pentru noi la un moment dat, chiar si prin peisaje si luminisuri superbe, ajunseram intai la mini-gater-ul schitului:



si abia ulterior la vechea bisericuta din lemn, datand ciudat de pe la 1681, alaturi de noua biserica si de chiliile modeste si aparent periculos construite deasupra unei rape.



Am mai admirat o vreme de pe o creasta, din poienita linistita a schitului, in concertul interminabil al unui cuc neconsolat si singuratec, privelistea vaii Bughea (pe vremuri considerata mahala din Campulung, un pic mai departe de cartierul (actualmente de blocuri) Gruiu).



Pe la orele 15.30 ajunseram inapoi la conac, ne-am nutrit pentru o ultima data cu bucate "nesanatoase si grase?!" si la fel de "ciudate" pentru noi, am incarcat provizii insuficiente pentru acasa, ce ne vor da senzatia macar cateva zile ca inca mai putem trai si manca precum fericitele noastre gazde, retrase la pensie intr-un loc idilic si ducandu-si existenta, nu lipsista de greutati si nefericiri, in permanenta inconjurati la masa de langa salcia din curte de copii, rude si prieteni.



Si daca vi se pare ca povestea de mai sus este ireala si inventata, va rog sa ma credeti pe cuvant de drumet, ajuns intreg si neplacut de repede (chiar pe o autostrada extrem de aglomerata si pe un drum pana la Pitesti intr-o coloana enervanta) in Bucurestiul prafos si cenusiu, ca personajele de mai sus exista, sunt reale si nici una din faptele relatate nu sunt fictive.

Stiu, vi s-ar parea de-a dreptul o ciudatenie a naturii ca familia lor si cea a vecinilor au reusit sa altoiasca un pui de dud cu un altoi de prun si ca dudul s-a uscat, dar iata ca prunul infloreste iar copacul arata suficient de "spooky":



dar tocmai de aia v-am si oferit atatea imagini. Poate va tentez si aflati astfel ca zona turistica, celebra de ceva vreme, Rucar-Bran, incepe de fapt de pe la Campulung, inca nedescoperit si nu foarte aglomerat (sunt pensiuni in zona, sunt localnici cu rude dornice de aerisire la deal sau poale de munti dar nu suficient de multe sa te jeneze).

Si in plus va asigur ca cei trei ce au speriat valea - bracii Dora si Piti (mama si fiu de o finete aristocrata rara, si cu un bun simt si inteligenta de la care multi oameni ar trebui sa invete), dimpreuna cu vulpea corcita cu un catel agitat din zona, denumita Bobita, si aciuiata pe domeniile familiei mult mai recent, ce poate cobori un deal maricel in numai 5 secunde (nu am vazut in viata mea un catel alergand atat de repede !) sunt foarte, foarte reali si vioi (unii prea vioi si agitati :), altele mai batrane si intelepte dar cu reale probleme de respiratie si silueta).



Singurele lor defecte ar fi ca mai atenteaza la gastele obeze ale vecinilor (daca si alea se plimba provocator pe rau....?!) sau ca nu suporta sub nici o forma cartitele ce fac musuroaie inestetice si deranjante prin partea cu flori a gradinii, cartite ce trebuie anihilate sapand de 2-3 ori mai mult si mai repede ca ele, fix in straturile de flori :).

Daca v-a placut, va mai ofer detalii si in episoade viitoare (cu tot cu vederi).

Sa aveti o saptamana suportabila !